.
Când trebuie o jertfă...
Când trebuie o jertfă eu mă gândesc la Tine,iubirea mea cerească, frumos şi drag copil -
şi simt că Tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-Ti-l.
Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că Tu eşti preţul,frumoasa mea iubire,
Tu ai să arzi ca alţii s-ajungă stări de har.
Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că Tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să Te frângi pe Tine să scapi a lor vieţi.
N-am să uit...
N-am să uit, Iisuse Doamne, niciodatădin ce greu, prin ce minune m-ai scăpat,
n-am să uit iubirea Ta nemăsurată,
bunătatea Ta şi grija-Ţi minunată,
c-am fost orb şi dintre morţi m-ai înviat!
N-am să uit cînd durerea era mare,
şi-am strigat să nu mă laşi, că nu mai pot,
n-am să uit cum mi-ai răspuns, cu ce-ndurare,
cum în noaptea cea mai neagră de-ntristare
mi-ai umplut de strălucire cerul tot...
N-am să uit cum ai răspuns Tu rugăciunii
cînd credeam că sunt mai singur şi uitat,
cînd cei dragi nu mai ştiau că sunt, nici unii,
cînd tînjeam de dorul soarelui şi-al lumii,
n-am să uit, Isuse Doamne, niciodat'...
Cît aş vrea să-Ţi pot aduce-o mulţumire
mai curată decît roua de pe crin
şi să-Ţi cînt un dulce cîntec de iubire,
revărsat în stări de har şi fericire,
din potirul sfînt al rugăciunii plin!
– Cît aş vrea să pot să-Ţi cînt ca altădată
cînd era senin-senin tot cerul meu,
pînă nu plînsesem încă niciodată,
pînă n-aveam inima împovărată
– recunoscător eu Ţi-aş cînta mereu!
Dar acum, cînd după ani de pătimire,
eu îmi reamintesc de bunătatea Ta,
vreau să-Ţi cînt un cîntec numai mulţumire,
dar, Isuse, Te rog iartă că-n neştire
mă trezesc că-mi scaldă lacrimi faţa mea.
O, mai dă-mi, Isuse Doamne-o primăvară
fără nori, fără plîns şi fără chin
şi dă-mi glasul fericit de-odinioară
să-Ţi aduc întreaga inimii comoară
în potirul sfînt al rugăciunii plin.
Şi-acest cuvînt doresc să-ţi fie-o mărturie
pentru toţi cîţi vor mai suferi cîndva
ca să creadă-n Tine, Doamne, cu tărie
şi să strige către Tine din urgie
ca să-Ţi cînte-apoi ca mine slava Ta.
În trecerea grăbită...
În trecerea grăbită prin lume, către veci,Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzînd,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecînd.
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adînciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cîntare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lîng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă cînd mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stînd singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrîni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru cîini.
Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Cristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.
Fă-ţi timp de rugăciune, de post şi meditări,
Fă-ţi timp de cercetarea de fraţi şi de-adunări,
Fă-ţi timp şi-adună-ţi zilnic din toate cîte-un pic,
Fă-ţi timp, căci viaţa trece şi cînd nu faci nimic.
Fă-ţi timp lîngă Cuvîntul lui Dumnezeu să stai,
Fă-ţi timp, căci toate-acestea au pentru tine-un grai,
Fă-ţi timp s-asculţi la toate, din toate să înveţi,
Fă-ţi timp să-i dai vieţii şi morţii tale preţ.
Fă-ţi timp acum, că-n urmă zadarnic ai să plîngi;
Comoara risipită a vieţii, n-o mai strîngi.
E mult prea scumpă...
E mult prea scumpă viaţa astaca s-o petreci nepăsător;
e mult prea scumpă orice clipă
s-o laşi să treacă fără spor.
E mult prea scump Cuvîntul Vieţii
să-l poţi uita şi-un ceas măcar;
e mult prea scumpă rugăciunea
să-i poţi nesocoti vreun har.
E mult prea scumpă adunarea
să nu faci totul pentru ea;
e mult prea scumpă-mbrăţişarea
să-ţi pară vreo iertare grea.
E mult prea scumpă răsplătirea
statorniciei la sfîrşit,
să-ţi par-acum prea grea-ncercarea
pe care-o ai de suferit.
E mult prea scumpă mîntuirea
să nu-i dai totul pe pămînt,
şi pacea inimii şi slava
statornicului legămînt.
E mult prea scumpă veşnicia
s-o dai pe-o umbră şi pe-un fum;
E mult prea scump Hristos şi Raiul
să nu dai tot să-L ai acum.
Din adevăr şi din iubire...
Din adevăr şi din iubire îmi fac şi patrie şi crezÎn viaţa mea mai sus ca ele nimic nu vreau să mai aşez.
Pentru-adevăr îmi dau viaţa, pentru iubire moartea-mi dau
Nimic să nu-mi vreau fără ele, cu ele orişice să-mi vreau.
Nici adevărul, nici iubirea nu pot cu nimeni să le-mpart
Cu ele-ntregi mă duc oriunde, de ele-n veci nu mă despart.
Merg cu-adevărul şi iubirea la marginile lumii chiar
Dar fără ele, oricine-ar zice, nu pot şi nu pot, e-n zadar.
Se rupe inima din mine când mi le văd în două stări
Decât cu dragostea-mpărţită, mai bine mort pe-a ei cărări
Decât cu adevăr făţarnic, mai bine mort cu cel frumos
Decât viaţa cu Satana, mai bine moartea cu Hristos.
Cum de trec iute toate...
Cum de trec iute toate ce-n lume-acum le vezi
Mai slabe sunt ca umbra, oricât de tari le crezi
Mai mici sunt ca nimica, chiar cei ce par mai tari
Şi tu treci ca o umbră, oricât de veşnic pari.
Ca visul scurs sfârşeşte şi viaţa ta de-acum
Un an dintr-o viaţă e cât un pas pe-un drum
Ştii paşii tăi din urmă, dar nu ştii câţi mai sunt
Şi vine unul care sfârşeşte-ntr-un mormânt.
O, nu-i urî pe-aceia ce-ţi prea tot spun mereu
Că vine grabnic moartea, să vii la Dumnezeu
Ci-mpacă-te cu Domnul acum cât mai trăieşti
Căci mâine nu-i nici urmă din tot ce pari că eşti.
Mai slabe sunt ca umbra, oricât de tari le crezi
Mai mici sunt ca nimica, chiar cei ce par mai tari
Şi tu treci ca o umbră, oricât de veşnic pari.
Ca visul scurs sfârşeşte şi viaţa ta de-acum
Un an dintr-o viaţă e cât un pas pe-un drum
Ştii paşii tăi din urmă, dar nu ştii câţi mai sunt
Şi vine unul care sfârşeşte-ntr-un mormânt.
O, nu-i urî pe-aceia ce-ţi prea tot spun mereu
Că vine grabnic moartea, să vii la Dumnezeu
Ci-mpacă-te cu Domnul acum cât mai trăieşti
Căci mâine nu-i nici urmă din tot ce pari că eşti.
Cu ce ramâi ?...
Cu ce rămâi din toateSpre câte-n lume-alergi
Cu tine-n veşnicie
Ce iei să duci când mergi ?
Cu ce rămâi din banii
Pe care-i strângi zgârcit
Când moartea o să-ntrebe
Tu pentru ce-ai trăit ?
Ce ce rămâi din câte
podoabe cauţi şi-mbraci
Când mulţi n-aveau nici zdrenţe
Ci tremurau săraci ?
Cu ce rămâi din slava
Deşartă ce ţi-ai strâns
Când o să vină focul !
Cu scrâşnete şi plâns ?
Cu ce rămâi din câtă
Grăsime-mpovărezi
Sau din frumuseţea care
Găteşti şi subţiezi ?
Cu ce rămâi în urma
Cumplitului pârjol
Când toate-arzând, pleca-vei
Sărac, nebun şi gol ?
Când Domnul o să vină
Cu slavă sau cu munci
Când tot ce-ai azi pieri-va
Cu ce rămâi atunci ?
Ce mult se-ndreptăţeşte omul...
Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?
Se poate, n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?
Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.
O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.
Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?
Se poate, n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?
Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.
O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.
Când voi ajunge ţărmul...
Cînd voi ajunge Ţărmul spre care mă îndrepţi,eu ştiu, Isuse dulce, că ai să mă aştepţi
va fi o dimineaţă cu-ntregul cer senin
şi peste toată zarea un curcubeu divin.
Din raze şi din roze vor iriza minuni
cu unduiri de cîntec şi sclipăt de cununi
vor miresma cuprinsul grădinile din rai
şi-o să se-audă numai al lacrimilor grai..
Cu faţa strălucită de Chipul Tău Divin,
Îmi voi pleca genunchii, spre Tine-aşa să vin
şi din genunchi veşmîntul şi talpa să-Ţi sărut
spunîndu-Ţi ce dator sunt de tot ce mi-ai făcut.
Să nu mai spună nimeni c-am suferit cîndva,
Sau c-am sădit vreo floare sau c-am rodit ceva,
sau c-aş avea vreun merit, sau ceva de primit
O, clipa asta fi-va răsplătită înmiit.
Când trebuie o jertfă...
Când trebuie o jertfă eu mă gândesc la Tine,
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil -
şi simt că Tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-Ti-l.
Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că Tu eşti preţul,frumoasa mea iubire,
Tu ai să arzi ca alţii s-ajungă stări de har.
Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că Tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să Te frângi pe Tine să scapi a lor vieţi.
iubirea mea cerească, frumos şi drag copil -
şi simt că Tu eşti preţul izbânzilor divine
şi-aştept să vină-altarul, să-l văd cerându-Ti-l.
Când gloatele sărmane tânjesc spre dezrobire
şi pentru-a lor salvare se cere-un preţ amar,
eu ştiu că Tu eşti preţul,frumoasa mea iubire,
Tu ai să arzi ca alţii s-ajungă stări de har.
Când gurile flămânde vor leşina-n pustie
şi pentru-a lor viaţă se cere dat un preţ,
eu ştiu că Tu eşti preţul, iubire scumpă mie,
şi-ai să Te frângi pe Tine să scapi a lor vieţi.
Când nu mai ai nevoie...
Când nu mai ai nevoiede-ai tăi părinţi sărmani
să nu uiţi c-ai avut-o
de ei atâţia ani.
Când nu mai ai nevoie
de fraţii din trecut,
adu-ţi aminte câtă
odată ai avut.
Când nu mai ai nevoie
de soţul tău slăbit,
adu-ţi aminte câtă
în viaţă te-a-nsoţit.
Când nu mai ai nevoie
de prietenul căzut,
să nu uiţi câtă vreme
nevoie ai avut.
Când nu mai ai nevoie
de-un binefăcător
să nu uiţi niciodată
de câte-i eşti dator.
Când crezi că n-ai vreodată
nevoie de Hristos
atunci ai cel mai grabnic
şi cel mai dureros.
Ca o mare furtunoasă...
Ca o mare furtunoasă Doamne mi-a fost viaţa
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul.
Ţine-mă mereu dulce Dumnezeu
Lângă sânul Tău
Până voi gusta fericire mea
La lumina Ta.
Nu e rod mai sfânt ca rodul arderii-n răbdare
Pentru slava şi izbânda vieţii viitoare
Şi nu-i stare mai cerească în această lume
Decât cu Hristos pe cruce pentru sfântu-I Nume.
Fie cât de furtunoasă şi de grea viaţa
Vrem să trecem drepţi prin toate către cer cu faţa
Fericiţi mărturisindu-L pe Hristos prin cruce
Nu-i alt drum mai drept spre ceruri să ne poată duce.
Numai rane mi-a fost trupul, numai lacrimi faţa
Numai singuratici paşii, numai rece locul
Numai în cuptorul crucii mi-a fost dulce focul.
Ţine-mă mereu dulce Dumnezeu
Lângă sânul Tău
Până voi gusta fericire mea
La lumina Ta.
Nu e rod mai sfânt ca rodul arderii-n răbdare
Pentru slava şi izbânda vieţii viitoare
Şi nu-i stare mai cerească în această lume
Decât cu Hristos pe cruce pentru sfântu-I Nume.
Fie cât de furtunoasă şi de grea viaţa
Vrem să trecem drepţi prin toate către cer cu faţa
Fericiţi mărturisindu-L pe Hristos prin cruce
Nu-i alt drum mai drept spre ceruri să ne poată duce.
Eu n-am vrut....
Eu n-am vrut să scriu versuri,
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.
Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană.
Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.
N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.
Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.
...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.
Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană,
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.
Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!
poeme şi cântări
ce gâdilă urechea
şi inima o-nmoaie,
ci-am vrut să rup zăvoare,
am vrut să sparg cărări
spre cer şi libertate,
din iad şi din noroaie.
Am vrut să-mbrac oştire
cu număr nesfârşit
din fiecare carte
să-mi plece o coloană
de luptători cu suflet
şi braţ nebiruit
pornind să spargă încă
o linie duşmană.
Din orice gând să-mi iasă
o sabie ţintind
în cuib viclean de şarpe,
în inimă de iudă
şi-n mână de satană
ce umblă uneltind
să fure munca celui
ce plânge şi asudă.
N-am vrut să strig cuvinte,
ci-am vrut să trag săgeţi
puternice şi multe
cu negreşită ţintă
am vrut să sun alarme,
am vrut să rup peceţi
am vrut să-mpiedic răul
să fure şi să mintă.
Cântarea-i numai forma
sub care-mi ies plecând
ostaşii-acestei lupte
de-un suflet şi-o credinţă
ce oricâţi sunt, să meargă
coloane, rând pe rând,
să lupte-n orice parte
spre-aceeaşi biruinţă.
...O, dragi cântări a-mele,
plecaţi cum v-am dorit
în linii largi de luptă
pe-ntins din zare-n zare
şi nu mai staţi din drumul
viteaz şi strălucit
decât când o să sune
Cereasca Încetare.
Luptaţi să nu ajungeţi
în mână la vrăjmaş
şi-ajunse, nu-i daţi sprijin
în lupta lui vicleană,
păstraţi-vă şi scutul
şi spada de ostaş
nălţând Solia Sfântă
şi-n tabăra duşmană.
Plecaţi-mi, rânduri sfinte,
mai multe an cu an,
mai îndrăzneţ, mai sigur,
mai ager în mişcare
cu fiece săgeată
să-nfrângeţi un duşman.
– Aşa să vă găsească
Hristos pe fiecare!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)